Wednesday, December 13, 2006

Le roi a fait battre tambour

Quand le roi entra dans la cour,
Pour saluer ces dames,
La première qu'il salua,
Lui a ravi son âme.

Le roi demanda au marquis :
- A qui est cette dame ?
Le marquis lui a répondu:
- Sire Roi, c'est ma femme.

- Marquis, t'es plus heureux qu'un Roi,
D'avoir femme si belle,
Si tu voulais, l'honneur j'aurais
De coucher avec elle.

- Sire, vous avez tout pouvoir,
Tout pouvoir et puissance.
Mais si vous n'étiez pas le Roi,
J'en aurais ma vengeance!

- Marquis, ne te fâche donc pas,
T'auras ta récompense:
Je te ferai dans mes armées,
Beau Maréchal de France.

- Adieu ma mie, adieu mon cœur,
Adieu mon espérance!
Puisqu'il te faut servir le Roi,
Séparons-nous d'ensemble.

Le Roi l'a prise par la main,
L'a menée dans sa chambre.
La belle en montant les degrés,
A voulu se défendre.

- Marquise, ne pleurez pas tant,
Je vous ferai Princesse.
De tout mon or et mon argent,
Vous serez la maîtresse.

- Gardez votre or et votre argent,
N'appartient qu'à la Reine.
J'aimerais mieux mon doux marquis
Que toutes vos richesses.

La Reine lui fit un bouquet
De trois roses jolies
Et la senteur de ce bouquet
Fit mourir la marquise.

Le Roi lui fit faire un tombeau
Tout en fer de Venise;
A fait marquer tout à l'entour :
"Adieu, belle marquise."

nu ma mai satur zilele astea de marchiza asta...

. @ 1:23 AM

Tuesday, December 05, 2006

Creuza de mä (presimt ca va fi un post kilometric)

Da, eram sceptica la inceput ca 45 de minute de muzica pot sa-ti schimbe... well, nu viata (desi I don’t know, poate) dar in mod clar toata perceptia despre muzica, ce inseamna valoare, calitate, refuzul cantonarii intr-o singura reteta, cea care te-a consacrat. Ii scuzam pe toti artistii care reiau la nesfarsit un stil, fac variatiuni nesfarsite pe acelasi lalala, ziceam ca deh, altfel nu se poate.

De André mi-a aratat ca SE POATE. E posibil ca dupa 20 de ani de albume fantastice sa poti scoate capodopera unei cariere/vieti intregi SI sa fii in stare sa evoluezi si dupa aia. E pentru mine refuzul paraliziei artistice si al plafonarii.

Imi vine sa scriu ceva despre Creuza si nu stiu de unde sa incep. Daca e s-o descriu vizual, muzica arata ca un oud. Mai exact ca partea centrala, atent lucrata, cizelata, complicata, misterioasa, levantina. Ca textura, insa, e aspra. Mirosul e greu, umflat si impovarat de sare. Si gustul e de peste.

Te transporta involuntar in urma cu cateva sute de ani, pe undeva prin spatiul mediteranean. Intr-un port, in Genova de fapt, adulmecand un aer gros, strecurandu-te printr-un musuroi de negustori, cersetori, precupete, curtezane si curteni, corabieri ratacind prin pasalacuri, in Sidon si in Alger. Cam asta era, de fapt si ideea. Un concept album despre un mozaic de culturi, despre calatori si despre intoarceri, despre sarbatori. E un univers intreg in 45 de minute de muzica. Dar, vreau sa stiu, de unde au scos universul asta? O cronica, sau un letopiset, sau un tom prafuit de acum 300 de ani, dar careeeee? As citi o biblioteca intreaga pe subiectul asta. Pana una-alta poate ma inham la lumea mediteraneana de pe vremea lui Filip al II-lea a lui Braudel... mai vedem... in fine, sa revin.

Initial, Fabrizio si Mauro Pagani au vrut sa inventeze o limba numai pentru Creuza, un esperanto levantin, facut dintr-un amalgam de limbi, dialecte, graiuri. Apoi si-au dat seama ca genoveza este exact acel esperanto pe care il visau. Asa ca Fabrizio a scris versurile in genoveza de secol XVIII.

Au lucrat sase ani pentru 45 de minute de muzica. E usor sa faci rapid un lucru de mantuiala. World music fara sa cunosti “the world itself”. Sa juxtapui ritmuri traditionale cu instrumentatie moderna, sa adaugi cateva citate muzicale exotice, si sa te declari multumit ca ai “revitalizat”, “reinterpretat” ceva. Si iese un kitsch.
Creuza, in schimb, are, ce-i drept, un parfum vechi, etnic, oriental, marinaresc. Dar e o muzica noua, in esenta. Nu un amalgam de fraze imprumutate, ci un tip de sunet nou in care simti cate o tusa din muzica traditionala italiana, arabeasca, orientala, dar nu stii unde anume sa o gasesti in cantec. Si atunci iti dai seama ca influentele au fost asimilate si interiorizare in cel mai inalt grad, au impregnat muzica aia in substanta ei, nu in forma.

Bine, nu e o muzica care sa te cucereasca instantaneu. Se dezvaluie pe parcurs. De trei ani e coloana sonora a zilelor mele si inca mai descopar instrumente, acorduri, inflexiuni ale vocii, tanguiri. Inca ma mai mira. Inca ma acapareaza si intelectual si senzorial, ca orice arta complexa, gandita pana in cel mai mic detaliu, unde nimic nu e la intamplare.

Uff, se pot scrie carti intregi. Ba nu, rectificare, s-au scris carti intregi despre. Eu am mai vorbit o data pe blog, dar despre o singura melodie de pe album, si anume Sidun. Un cantec de o forta dramatica de sparge si pietrele. In orice caz, probabil o sa mai revin, ca n-am zis nimic in postul asta.

Oricum, esentialul e ca albumul a castigat cam toate premiile muzicale in Italia anilor ’80, e relevant si azi si va mai fi, ca David Byrne e un fan declarat al proiectului. Sau poate nu asta e esentialul, ci faptul ca e un concentrat puternic de Mediterana, care nu-si pierde din aroma (nu stiu cum sa traduc "il sapore") nici diluat intre alte multe muzici si sunete care invadeaza urechile contimporane.

Poza e de Bruegel cel batran. xilogravura. 1564

. @ 12:52 AM