Hotel Supramonte

de la ciuc

2007-07-30T23:16:00.000+03:00

Dear blog,
Am dat in depresie dupa ce m-am intors de la Festivalul de Muzica veche de la Miercurea-Ciuc, cand am vazut ca vuieste tot blogodromul de vesti de la concertul Rolling Stones, iar eu, in aceste momente cruciale pentru viitorul patriei si al intregii omeniri, emigrasem glorios in tinutul secuiesc, intru gaghilarea urechii in mod placut cu sunete din mezozoic. Si partea tragica e ca nici nu-mi parea rau, doar ma simteam very, very, very uncool.
Mda. Depresia mi s-a-mblanzit cand m-am vazut intr-una din pozele oficiale ale festivalului. Bine, eram cu spatele, mai exact cu capul, dar vorbim de fotografiile OFICIALE, nu asa! Tulai Doamne, we are famous!!!
Soooo, o sa scriu mai incolo, vad ca momentan o iau pe aratura si nu-s in dispozitia necesara pentru un subiect atat de suav.

Yours,
Eu

Tom, Jerry si Rossini

2007-03-25T22:50:00.000+03:00

De Gianluigi Trovesi am auzit prima data atunci cand, intr-un album baroc de ciaccone si follie cantate in cea mai riguroasa interpretare baroca, m-am impiedicat, la una dintre piese, de jazz. Jazz! Altoit bine pe o melodie de secol XVII. De fapt improvizatii de clarinet care rasareau, cum sa zic, organic, din ciaccona aia. Ascultandu-l, n-ar fi fost o erezie sa afirmi ca alde Monteverdi era jazzist!

Or, daca Trovesi n-o ia la goana in fata barocului, atunci poate sa-si bage nasul lejer si in opera. Numai ca de data asta nu e acompaniat de orchestra cu viori, ci de una cu alamuri si percutii. Fanfara, adica. (Bine, bine, sunt si cativa cu coarde)

In fine, cum arata muzica? Pai is artisti seriosi. Demareaza corect. Urmeaza partitura. Pana vine gornistul si zice halt! Eu imi acordez instromentul. Si ceilalti (mama ce spirit de turma! :)) se iau dupa el. Si continua nostalgic-jucaus, uitand de dirijor. Intr-un punct, ala cu fagotul o ia pe ulei... parca tinea el minte o melodie de undeva! Cine-i langa el ii tine isonul. Trovesi de la clarinet aude, si cu el toata orchestra. Si vireaza toti spre dreapta. Curba periculoasa. :)) Si, cand ti-e lume mai draga, rasare, ca din pamant, chitaristul electric (probabil asa ii zice la ala cu chitara electrica): mai, noi aici cantam Rossini, remember? Remember, da. Dar nu pentru mult timp. :)

etc.

Clanul melomanilor dogmatici va protesta vehement: astia nu-si fac meseria! Ba da. Fac tot ce scrie in fisa postului unui angajat cu norma intreaga la fabrica de jazz: se simt bine! Si eu la fel, cand ii ascult.

Poza de pe http://www.gianluigitrovesi.com/

adica ma inervez

2007-03-25T20:36:00.000+03:00

de ce pe profilul meu de last.fm nu apare niciodata cand ascult muzica clasica???

deAndreismul

2007-02-03T03:19:00.000+02:00

da, am observat o chestie la toti cei care au cunoscut muzica lui de Andre: nimeni nu zice imi place X, Y, Fabrizio de Andre, Z, T. Nu. Fabrizio se impune. Imi place de Andre. si, la distanta, X, Y, Z, T.
Iar scriu tampenii.

on my wishlist

2007-01-27T19:12:00.000+02:00

Ludovico Einaudi/ Ballake Sissoko - Diario Mali

nu ma poci abtzine!!!

2007-01-20T01:36:00.000+02:00

Pentru zgomotul de fond, deci: lovely, lovely, lovely! :)))))) (Puccini - Ch'ella mi creda/La Fanciulla del West)
Bookmarked!

Fra Diavolo, L'Ernani, i Puritani, i Vespri Siciliani...

2007-01-20T01:07:00.000+02:00

Pentru pasionatii operei, pentru connaisseuri si pentru entuziasti, o vizita la Museo della Scala din Milano s-ar putea apropia de o calatorie in Paradis ghidata nu de Beatrice, ci de Papageno. Pentru ceilalti ar putea fi o descoperire.

Un traseu intortocheat printre afise din la belle epoque, franturi de spectacole care au facut istorie, costume purtate de Callas si di Stefano alaturate cu recuzita moderna, inregistrari vintage auzindu-se din gramofoane (pentru zgomotul de fond absolut delicios), din CD-playere (pentru expresivitate si claritate) si din masinile alea care mergeau cu benzi gaurite (nu stiu pentru ce, dar cred ca as putea sta ore privind cum iese sunetul dintr-o hartie perforata :P )... Explicatii inedite si interesante, intrebari ridicate, despre tenori, soprane, decoruri, Puccini, ploaie si povestirile lui Hoffmann.

Din pacate, insa, Papageno n-a intrat niciodata in Museo della Scala. Nici barbierul de Sevilla, nici Dorabella si nici Fiordiligi. :( Labirintul e inexistent, traseul prin muzeu e liniar, aici sunt tablouri, mai incolo sunt cateva costume, la dreapta sunt cateva instrumente inghesuite care nu stie nimeni cum suna si drept inainte e usa de iesire, multumim pentru vizita. Banal, prafuit, corect.

Nu am avut privilegiul de a fi vazut vreun spectacol la Scala. In oric caz, pentru mine ramane un loc unde supravietuieste inca mondenitatea unui fine ottocento lombard, romantic si fascinant ca in picturile lui Federico Zandomeneghi. Sau ca in cantecul asta de la Quartetto Cetra, pe care l-am redescoperit cu bucurie saptamana asta: In un vecchio palco della Scala.

Foto: Federico Zandomeneghi, Il Palco

traieste

2007-01-11T23:39:00.000+02:00

azi se implinesc 8 ani de la moartea lui faber.
Muzica lui starneste curiozitati, de la faber am pornit spre redescoperirea lui Francois Villon, datorita lui il citesc pe Edgar Lee Masters, il gasesc mai savuros pe Brassens, vad cu alti ochi, de fapt respir altfel aerul Mediteranei, caut legende sarde, am revenit la primele albume ale lui Cohen, gust mai bine ironia in muzica, in fine, citesc, ascult si gandesc altfel.
grazie, G.! grazie, L.!

Le roi a fait battre tambour

2006-12-13T01:23:00.000+02:00

Quand le roi entra dans la cour,
Pour saluer ces dames,
La première qu'il salua,
Lui a ravi son âme.

Le roi demanda au marquis :
- A qui est cette dame ?
Le marquis lui a répondu:
- Sire Roi, c'est ma femme.

- Marquis, t'es plus heureux qu'un Roi,
D'avoir femme si belle,
Si tu voulais, l'honneur j'aurais
De coucher avec elle.

- Sire, vous avez tout pouvoir,
Tout pouvoir et puissance.
Mais si vous n'étiez pas le Roi,
J'en aurais ma vengeance!

- Marquis, ne te fâche donc pas,
T'auras ta récompense:
Je te ferai dans mes armées,
Beau Maréchal de France.

- Adieu ma mie, adieu mon cœur,
Adieu mon espérance!
Puisqu'il te faut servir le Roi,
Séparons-nous d'ensemble.

Le Roi l'a prise par la main,
L'a menée dans sa chambre.
La belle en montant les degrés,
A voulu se défendre.

- Marquise, ne pleurez pas tant,
Je vous ferai Princesse.
De tout mon or et mon argent,
Vous serez la maîtresse.

- Gardez votre or et votre argent,
N'appartient qu'à la Reine.
J'aimerais mieux mon doux marquis
Que toutes vos richesses.

La Reine lui fit un bouquet
De trois roses jolies
Et la senteur de ce bouquet
Fit mourir la marquise.

Le Roi lui fit faire un tombeau
Tout en fer de Venise;
A fait marquer tout à l'entour :
"Adieu, belle marquise."

nu ma mai satur zilele astea de marchiza asta...

Creuza de mä (presimt ca va fi un post kilometric)

2006-12-05T00:52:00.000+02:00

Da, eram sceptica la inceput ca 45 de minute de muzica pot sa-ti schimbe... well, nu viata (desi I don’t know, poate) dar in mod clar toata perceptia despre muzica, ce inseamna valoare, calitate, refuzul cantonarii intr-o singura reteta, cea care te-a consacrat. Ii scuzam pe toti artistii care reiau la nesfarsit un stil, fac variatiuni nesfarsite pe acelasi lalala, ziceam ca deh, altfel nu se poate.

De André mi-a aratat ca SE POATE. E posibil ca dupa 20 de ani de albume fantastice sa poti scoate capodopera unei cariere/vieti intregi SI sa fii in stare sa evoluezi si dupa aia. E pentru mine refuzul paraliziei artistice si al plafonarii.

Imi vine sa scriu ceva despre Creuza si nu stiu de unde sa incep. Daca e s-o descriu vizual, muzica arata ca un oud. Mai exact ca partea centrala, atent lucrata, cizelata, complicata, misterioasa, levantina. Ca textura, insa, e aspra. Mirosul e greu, umflat si impovarat de sare. Si gustul e de peste.

Te transporta involuntar in urma cu cateva sute de ani, pe undeva prin spatiul mediteranean. Intr-un port, in Genova de fapt, adulmecand un aer gros, strecurandu-te printr-un musuroi de negustori, cersetori, precupete, curtezane si curteni, corabieri ratacind prin pasalacuri, in Sidon si in Alger. Cam asta era, de fapt si ideea. Un concept album despre un mozaic de culturi, despre calatori si despre intoarceri, despre sarbatori. E un univers intreg in 45 de minute de muzica. Dar, vreau sa stiu, de unde au scos universul asta? O cronica, sau un letopiset, sau un tom prafuit de acum 300 de ani, dar careeeee? As citi o biblioteca intreaga pe subiectul asta. Pana una-alta poate ma inham la lumea mediteraneana de pe vremea lui Filip al II-lea a lui Braudel... mai vedem... in fine, sa revin.

Initial, Fabrizio si Mauro Pagani au vrut sa inventeze o limba numai pentru Creuza, un esperanto levantin, facut dintr-un amalgam de limbi, dialecte, graiuri. Apoi si-au dat seama ca genoveza este exact acel esperanto pe care il visau. Asa ca Fabrizio a scris versurile in genoveza de secol XVIII.

Au lucrat sase ani pentru 45 de minute de muzica. E usor sa faci rapid un lucru de mantuiala. World music fara sa cunosti “the world itself”. Sa juxtapui ritmuri traditionale cu instrumentatie moderna, sa adaugi cateva citate muzicale exotice, si sa te declari multumit ca ai “revitalizat”, “reinterpretat” ceva. Si iese un kitsch.
Creuza, in schimb, are, ce-i drept, un parfum vechi, etnic, oriental, marinaresc. Dar e o muzica noua, in esenta. Nu un amalgam de fraze imprumutate, ci un tip de sunet nou in care simti cate o tusa din muzica traditionala italiana, arabeasca, orientala, dar nu stii unde anume sa o gasesti in cantec. Si atunci iti dai seama ca influentele au fost asimilate si interiorizare in cel mai inalt grad, au impregnat muzica aia in substanta ei, nu in forma.

Bine, nu e o muzica care sa te cucereasca instantaneu. Se dezvaluie pe parcurs. De trei ani e coloana sonora a zilelor mele si inca mai descopar instrumente, acorduri, inflexiuni ale vocii, tanguiri. Inca ma mai mira. Inca ma acapareaza si intelectual si senzorial, ca orice arta complexa, gandita pana in cel mai mic detaliu, unde nimic nu e la intamplare.

Uff, se pot scrie carti intregi. Ba nu, rectificare, s-au scris carti intregi despre. Eu am mai vorbit o data pe blog, dar despre o singura melodie de pe album, si anume Sidun. Un cantec de o forta dramatica de sparge si pietrele. In orice caz, probabil o sa mai revin, ca n-am zis nimic in postul asta.

Oricum, esentialul e ca albumul a castigat cam toate premiile muzicale in Italia anilor ’80, e relevant si azi si va mai fi, ca David Byrne e un fan declarat al proiectului. Sau poate nu asta e esentialul, ci faptul ca e un concentrat puternic de Mediterana, care nu-si pierde din aroma (nu stiu cum sa traduc "il sapore") nici diluat intre alte multe muzici si sunete care invadeaza urechile contimporane.

Poza e de Bruegel cel batran. xilogravura. 1564

Muzica pentru mongolfiere

2006-11-12T05:33:00.000+02:00

Delicatete, lejeritate, rafinament subtil, versuri despre transatlantice de hartie, acompaniament aerisit. Da, e clar, albumul asta al lui Gianmaria Testa e numai bun de suit pe o mongolfiera! veri gud! :))

"lasciano tracce impercettibili
le traiettorie delle mongolfiere
e l'uomo che sorveglia il cielo
non scioglie la matassa del volo
e non distingue più l'inizio
di quando sono partite
sopra gli ormeggi e la zavorra sono partite
tolti gli ormeggi e la zavorra
sono partite
a guardarle sono quasi immobili
lune piene contro il cielo chiaro
e l'uomo che le sorveglia
adesso non é più sicuro
se veramente sono mai partite
oppure sono sempre state lì
senza legami, colorate e immobili
così" /le traiettorie delle montgolfiere

Se cauta superlative!!!

2006-10-31T08:11:00.000+02:00

Ca in cantecul ala cu "I'm so excited, I just can't hide it, I'm about to lose control and I think I like it" :)))
Dadadadada!!!!! E adevarat!!! :)))) That's me!!!!
Nu mai pot de bucurie! Vine Jordi Savall in Romania!!!! :))))
Peste vreo 10 luni la festivalul George Enescu! I'm sooooooooo happy! I must be dreaming!!!! Gonna see Jordi live a doua oara! :))) Si, de data asta, cu tot Hesperionul! Vor fi momente celeste, care imi vor marca cel putin urmatorii 82 de ani din viata!!

Hm, cred ca am uitat sa mentionez: I'm soooooooo happy!!! :))))

dune de nisip

2006-10-24T08:34:00.000+03:00

“Altocalore descrive la vita nella mia terra, canzoni d'amore, donne tatuate con la sacra pianta della henna, preghiere portate dal vento del deserto tunisino.”

Vorbeam in postul trecut despre ocrul saharian. Incomplet. De fapt trebuia sa vorbesc si despre spatiul asta fantastic de variat care e Mediterana si despre confluente intre culturi, despre calatori si marinari si pirati levantini, de fapt niste negustori de sunete intre lumea araba si cea europeana. Da, e mai mult decat ocru saharian in albumul Altocalore semnat M’Barka Ben Taleb.

In primul rand pentru ca albumul, desi cantat in araba de catre o tunisiana, este produs in Italia. But, of course. La ce muzicieni interesanti misuna prin It, nu ma mir. Si are un cantec despre Napoli. E drept, tot in araba. De fapt chiar asta mi-a placut cel mai mult: condimentarea sound-ului autentic-saharian cu voci, linii melodice, instrumente straine de spatiul arab. Bas si violoncele alaturi de ud, bouzouki sau qanun.

Melodiile ma fascineaza, cu exceptia a doua dintre ele, cam prea “ambientale” si light pentru gusturile mele. Dar sunetul pustiului, acompaniamentul care da senzatia puternica de gol, si vocea ei pustie si dezolanta din Dayirbik ma bantuie cel mai mult.

Da approfondire.

eclectic

2006-10-08T22:04:00.000+03:00

De cateva zile, mp3 player-ul meu adaposteste cel mai delicios amestec de sunete & muzici din ultimele cateva luni. Jacno, the ultimate French pop with a Goddard flavour, ideal pentru practicarea snobismului in grup. Paolo Conte pentru consolarea nostalgiilor pentru ploile lombarde. Ceumar si Sara Tavares in prelungirea verii care tocmai s-a terminat. Tetes Raides cu aroma de Jean-Pierre Jeunet. Infinite variatiuni pe marginea lui Serge Gainsbourg – “La chanson de Prevert” in 1001 interpretari. M’Barka Ben Taleb pentru aceleasi nuante de ocru saharian pe care le regasesc in La goutte d’or a lui Michel Tournier. Si the most graceful of voices, in lipsa de vin rosu.

pictura e de Juan Miro.

antidotum tarantulae

2006-09-27T08:40:00.000+03:00

“First question

Why cannot those poisoned by Tarantulas be cured otherwise than by Music?

The great power and efficacy that Music possesses for the arousal of changes in mood and affections has been related at length in the foregoing: now it remains for us, finally, to show how, by agency of Music, the burdensome illnesses and affection that stems from the poison of these Tarantulas may be driven from the afflicted, and the same restored to complete health.

Because strings have great power and efficacy in their movement to stir the air in such a fashion, so it happens that through such fine-sounding string tone the air, similarly stirred but in durable fashion by musical movement, penetrates the body, through the faculties of reason and feeling, occupied with such charming movement, and stirs the vital spirits in the same way. But such vital spirits, previously rarefied and dispersed, also affect and touch most pleasantly the articulations of the flesh and the air-diffusing veins, and affect too the innermost little fibres, tissues and membranes in which the said vital spirits mostly dwell. Since such fibres, membranes and articulations or musculi carry and harbour the hidden venom, and also hold within them the harsh moisture, the pungent and bilious humour, then it follows that such humours are also diluted and dispersed, along with the poison that has been so stirred up and aroused. Then, growing warmer little by little, they become ticklish and all the articulations begin to pinch and stretch, as a result of which the Patient is driven to dance and spring as if by a pleasant tingling feeling and stimulation. Now, the whole body is stirred by such dancing and leaping, together with all the humours that it contains. Such agitated movement results in heat and increased warmth. And this heating up of the whole body leads to the stretching and opening of the air holes, through which air holes it follows necessarily that the poisonous winds and humours are exhaled and depart.

First consequence

[...] Hence it is necessary, when a person has been bitten or stung by one sort of Tarantula or another, to use the right sort of music or song for him. Thus when someone is wounded by the Melancholy Tarantula, he becomes lethargic, indolent, sleepy. If he is stung by one of the Choleric variety, it makes him choleric, inconstant, restless, furious and inclined to murder and strangling. So one must conclude for other humours too, that a particular Tone or Music is suited to a wounded person.”

Athanasius Kircher, Magnes, sive De Arte Mgnetica, Roma, 1641

Pentru ca cel care canta tarantelle nu e muzician. E vraci.

Poza luata de aici

vulpea infometata & strugurii inaccesibili

2006-09-15T06:46:00.000+03:00

Fusese un week-end asteptat cu emotie de catre publicul iubitor de acordeoane, armonici si alte asemenea cutii fermecate din Bucuresti. Biletele se epuizasera dintr-o rasuflare, iar cu o saptamana inaintea concertelor greii lumii interlope faceau bani frumosi din comercializarea biletelor false la suprapret.

In ziua primului concert, o multime considerabila de oameni se stranse in fata salii de spectacole inca din timpul zilei, nerabdarea si entuziasmul citindu-se pe fetele celor prezenti.

Concertul a inceput promitator. Piese bine alese, interpretare desavarsita, virtuozitate si emotie. Din pacate, la scurt timp dupa prima pauza, unul dintre instrumentisti falsa. Initial, greseala a trecut neobservata de publicul exigent, dar cum disonanta devenea tot mai sensibila, chiar si pentru urechile neavizate, concertul trebui sa fie oprit.

Publicul a plecat nemultumit in acea seara, necerand nici macar un bis.

In a doua seara, programul prevedea o suita de varieteuri, muzica franceza si tangouri. Performanta artistilor de la inceputul serii precedente nu a mai putut fi egalata, iar spectatorii trebuira sa se multumeasca cu interpretari submediocre ale pieselor anuntate. Aplauzele deveneau din ce in ce mai rare si scurte, si se oprira in momentul in care artistii de pe scena intonara “Of, viata mea”. Decidément, publicul nu era deloc pregatit pentru manele. Nu mult lipsi ca cei de pe scena sa fie fluierati la scena deschisa.

In a treia zi, incapacitatea acuta a lui Richard Galliano de a satisface pretentiile publicului a fost evidenta inca de la primul acord. Interpretarile primelor doua cantece fura execrabile. Publicul, deceptionat peste masura in primele doua seri, venise insa cu rosiile pregatite. Prima il lovi pe solist pe mana stanga, dar fu de ajuns pentru a declansa un adevarat potop de tomate stricate venite din sala. Concertul a fost intrerupt brutal la 10 minute dupa incepere.

In a patra seara, esecul rasunator al concertelor precedente a facut ca evenimentul sa fie anulat. Publicul a primit banii inapoi.

poza e de pe afisul chestiei

Graceful

2006-09-02T04:44:00.000+03:00

inecat intr-o noapte de mai in raul Mississippi.
Oare ce ascult?

electric craving

2006-08-24T07:06:00.000+03:00

Acum trei ani am auzit-o pentru prima data si nu mai ascultasem aproape deloc muzica braziliana. Totusi am avut senzatia aia ca Maria Bethania e exact ce ma asteptam de la o cantareata braziliana. Sort of a secret craving. Albumul era Ambar, vocea era groasa, cu un timbru jos, aproape o voce de barbat. Si uneori nazalizata. Cantecele nu aveau nimic din melodicitatea facila si din energia cantecelor braziliene de mainstream, si totusi curgeau cantabile, placute, cu ritmul usor defazat, dar nu in stil bossa-nova sau samba. L-am ascultat in primavara aia, dar casetofonul mi s-a stricat. Mi-a fost recomandat Caetano Veloso, ii descoperisem pe Milton Nascimento, pe Jorge Ben si pe Gilberto Gil si am uitat-o pe Bethania. Cand m-am mutat la Bucuresti, am luat caseta cu mine. Singura caseta pe care am luat-o. Doar-doar s-o ivi ocazia.

Si ieri am ascultat-o din nou. Imi era dor de albumul asta. Are sonoritatea a doua pietre care se ciocnesc si ies scantei. Ambar eletrico indeed. Si tandemul Bethania – Virginia Rodrigues din cantecul Invocacao e fantastic.

Imi place cum e descrisa in cartea lui Caetano Veloso. S-a implicat in miscarea Tropicalia, in reinterpretarea muzicii populare braziliene, dar niciodata pana la capat. Cand toti cei care o inconjurau se inpirau din jazz-ul american si din James Brown, ea asculta Edith Piaf. Ei ii ascultau spre clasici, ea pe Os Mutantes. I like that.

Interesant cum muzicienii mei preferati se dovedesc a avea tipurile de personalitate pe care le apreciez. Nu-mi plac vedetele si conformistii nici in viata reala si nici muzical. O fi vreo legatura?

Si de ce scriu chestiile astea ascultand Mercan Dede?

reading this!!

2006-08-12T05:24:00.000+03:00

Si nu-mi mai incap in piele de bucurie:

E imprumutata de la Institutul Francez si nu-mi venea sa cred cand am vazut-o pe raft! Tropicalia from the inside: personaje, cantece, instrumente, filme, carti, politica, arta, idei - this book says it all!
O citesc, evident, pe soundtrack-ul de rigoare.

Much later: apropo de carti si muzicieni din Brazilia - fiind in librarie, azi, am dat ochii peste o carte scrisa de Baden Powell. Wtf??? Dupa Caetano Veloso acum si BP scrie? Dar m-am prins: era vorba de cercetasul Baden Powell, cel care i-a inspirat pe parintii muzicianului Baden Powell sa-i dea prenumele asta bizar. But for a moment...

Siduuuuun!

2006-08-07T07:34:00.000+03:00

Prima versiune incepe cu un fragment dintr-un discurs al presedintelui SUA (whoever he was back then in 1984) despre “the constructive and courageous role that Italy is increasingly playing on the world stage”. Cea mai pura si mai subtila ironie posibila.

A doua versiune incepe cu un bocet al unei femei din Orientul Mijlociu (imi pare rau ca nu am retinut din ce tara). Pe limba ei. Sfasietor.

Prima versiune e cantata cu vocea groasa, dar slefuita a lui Fabrizio de Andre.
A doua e cantata cu vocea usor mai ridicata, dar abraziva a lui Mauro Pagani.

Prima versiune a aparut in 1984.
A doua in 2004.

Sound-ul e acelasi: levantin. Tema e aceeasi: luptele din Orientul Mijlociu. Relevanta e aceeasi.

Dupa sute de auditii, nu imi dau seama care versiune o prefer. Dar inclin tot mai mult sa ii dau dreptate lui de Andre cand spunea ca Sidun e piesa cea mai frumoasa pe care a cantat-o. Ever!

*pozele sunt oficioase*

Dracula strikes again!

2006-08-03T21:30:00.000+03:00

si io de-abia acum aflu!
it stroke in October 2005. Sub forma unei opere rock. Facuta -unde altundeva?- in Italia. Cine zice ca baba nu se impaca cu mitraliera?

Ma rog, ideea in sine a unei opere rock cu tema "contelui transilvan", compusa de niste italieni in anul de gratie 2005 pare, have to admit, ingrozitor de kitsch. DAR avand in vedere ca italienii respectivi sunt cei de la PFM, ar putea fi o chestie de calitate.

Sunt curioasa!

einuiea

2006-07-30T07:28:00.000+03:00

Si am fost la concert einuiea. Auzisem de ei de aici (si aici), unde chiar mi-au placut. Una dintre melodii era un sound bizantin vechi prelucrat pentru urechi noi, oarecum ambientalizat, interpretat cu instrumente originale, destul de exotice (percutii mediteraneene si africane).

Cealalta o compozitie de-a lui Anton Pann. Amandoua de pe albumul “Povestiri bizantine”.

Era de bine.

Cat despre concert, trebuie sa carcotesc putin. Tipii au scos sau vor scoate un nou album anul asta, intitulat “Stampe japoneze”. Scris in urma (sau in timpul) unei calatorii de doua luni intreprinse de ei in tara respectiva. Iar o parte din piesele cantate live au fost de pe albumul in discutie. A fost o muzica placuta, relaxanta. Dar atat. Problema e ca atunci cand faci un album influentat de o alta cultura e necesara o cunoastere profunda a acelei lumi. Iar cunoasterea, ca sa-l citez pe Mauro Pagani inseamna respect, dragoste si multa munca. Fie ca faci o chestie traditionala, fie ca incerci sa combini sonoritati de diferite tipuri sau ca faci o imbinare intre vechi si modern, cunoasterea trebuie sa existe. Altfel risti sa faci o chestie superficiala, exotica de dragul exotismului. Dai in divertisment. Poate gresesc, dar mie impresia asta mi-a facut-o muzica lor “nipona”. Mai ales in momentul in care au cantat o piesa care avea si versuri in japoneza fara sa stie ce inseamna.

Wine's so good!

2006-07-28T06:13:00.000+03:00

Folclorul contraataca! In directia care trebuie, totusi. Bun ii vinul ghiurghiuliu "remixata" de Cvartetul Balanescu. Accente neasteptat de grave si misterioase intr-o melodie joviala. Citat din Maria Tanase cu sublinieri la vioara.

I'm stunned!

The Balanescu Quartet - Wine's so good (descoperit via Motel de Moka; - thanks!!!!!)

superstar

2006-07-11T09:14:00.000+03:00

ma intorsesem entuziasta de la Jesus Christ Superstar.
Mi-am deschis player-ul si am dat un search dupa "superstar". Si ce-mi gaseste iTunes-ul?
Tango Christ Superstar!!!!

trop hardcore

2006-07-10T06:15:00.000+03:00

Iar am avut un coup de foudre intr-un magazin de CD-uri. O anumita Lola Lafon & Leva. Am dat search pe net si am aflat ca a scris si o carte. Pe care tocmai am terminat-o de citit. (Lola Lafon - Une fievre impossible a negocier)

Trop hardcore... si muzica si cartea Lolei Lafon. Merg impreuna. Si te pomenesti citind despre o viata traita cu intensitate in grupurile de extrema stanga din Franta, pe un fundal sonor "electro-balcanic", in care o voce incredibil de expresiva canta in franceza, engleza, macedoneana, romana, acompaniata de acordeon, pian si chitara bas.
Cartea e despre frica. Despre pasiunile imposibil de negociat ale Landrei (Lolei?), fiica unor diplomati francezi, care si-a petrecut copilaria in Europa de Est pe vremea comunismului (in Romania si Bulgaria), s-a intors in Franta, a incercat sa se auto-amageasca intru moravurile societatii de consum dar a cazut victima unui viol comis de un homme insoupconnable din lumea buna pariziana. A reusit sa-si reconstruiasca viata militand intr-o organizatie de extrema stanga. Sunt 300 de pagini de emotii si furii clare, imposibil de negociat, care te molipsesc.
Si, mai mult decat atat, un personaj feminin pe bune, iesit din cliseele in care multe din romane isi incadreaza eroinele.

Muzica. O asculti si ti se pare o combinatie de doine si klezmer. Si un ceva nedefinit, dar foarte modern care atrage atentia. Poate furia aia imposibil de negociat.
Cronicarii de pe net vorbesc de influente din Patti Smith si Jeff Buckley, eu ma gandesc si la ritmuri si orchestratii balcanice, romanesti, bulgare, tiganesti, la Cine iubeste si lasa (in carte e chiar transcris un fragment).

"Moi j'ai peur de tellement de choses que ce soir-la j'ai fait une liste pour les apprivoiser. Ce qui est en lettres est saisissable, on peut regarder de face.
Ca faisait ca:
J'ai peur de tout rater, ne jamais faire une chanson qui touche vraiment les autres, des serpents et des raz-de-maree, et d'etre trop compliquee.
Renoncer a ce qui m'importe vraiment, m'endormir doucement et puis me reveiller au moment de mourir."

PS: Dupa ce am citit cartea mi-am pus "A room of one's own" de Virginia Woolf printre primele carti pe lista prioritatilor de lectura. Si am dat de blogul Lolei, live glimpse of her thoughts, in care tocmai pomenea cartea Vriginiei W. Great minds think alike! :P

l'accordeoniste

2006-06-24T04:14:00.000+03:00

Luna asta e accordeon awareness month. [ce tare suna, “accordeon awareness” :)))]
Ce mi-e dor sa aud live chestii la acordeon! Oh well...
Aveam o parere foarte proasta despre acordeon. Mi se parea un instrument pentru indivizi burtosi si cu mustata, maini butucanoase si unghii negre. Si prea putin interesant, asa, mai contadin. Pana intr-o anumita seara cand, la o petrecere, mi-am dat seama ce minuni poate naste umila armonica. De la sous le ciel de paris si manha de carnaval pana la yann tiersen si chestii italiene ff dragute! Insomma, cose nuove, cose vecchie!!
Asa ca acum mi-am schimbat total parerea despre acordeoane si acordeonisti. Squeezeboxes are cool! :))
Now back to Edith Piaf...

poza: Robert Doisneau - L'accordeoniste

ciocnirea civilizatiilor

2006-05-28T06:39:00.000+03:00

Citita intr-un interviu cu Mauro Pagani.

De multe ori scenariul se petrece cam asa:
Concert de muzica indiana in Occident. Muzicienii intra pe scena si incep sa isi acordeze instrumentele. Si le acordeaza. Si iar le acordeaza. La un moment dat se opresc, sa inceapa efectiv concertul.
Si publicul in delir: brrraaavooooo!

Ootsie-putsie man

2006-05-21T10:44:00.000+03:00

Un individ care canta folk in frangleza cu o voce black (un fel de ben harper unplugged), with a slight touch of hip-hop si blues, practicand l’art delicat de passer pour un con nu poate fi decat gorgeous.
AND he’s got a blog!
poza e de pe gorgeous website

de ce nu-mi plac mie hipiotii foarte hippie

2006-05-18T01:03:00.000+03:00

[despite liking Janis Joplin, Jefferson Airplane, Creedence, the Doors & stuff]

Nume: Festival Express
Keywords: train festival
Timing: vara lui ‘70
Loc: de-a lungul Canadei
Participati: Janis Joplin, the Grateful Dead, The Band, si inca altii mai putin cunoscuti. Muziceini si, poate, si cativa groupies.
Screenplay: De-a lungul catorva saptamani au parcurs, in tren, Canada de la E la V, facand ce stiau ei sa faca cel mai bine. Adica muzica. Ma rog, si poate si de-altele. In orasele mari se opreau spre aprovizionare cu “inspiratie” si sa dea cate un concert.

Nu stiu exact de cine erau sponsorizati, dar, in orice caz, aveau pe cineva in spate.

Ce s-a intamplat? La un moment dat, in Calgary, unde aveau concert [in aer liber, dar intr-o incinta imprejmuita], vine marea de hipioti fara bilet si incearca sa forteze usile. [a, uitai sa zic: concertele erau pe bani] “music should be free for the children of Calgary!”, declama ei revolutionar.
Iar artistii: nu! Cu alte cuvinte: frate, frate, da’ branza-i pe bani. Dragii de ei! Manca-iar mama de capitalisti! Amu’ vi s-or trezit instinctele de proprietate?
Nu discut decizia in sine de a nu-i lasa pe “the children of Calgary” la concert moca. Ideea e ca daca predici o chestie (in speta ideologia cu totul la comun), e bine sa o si sustii prin fapte. Puterea exemplului, la urma urmei.

Part 2

S-a facut un film despre festivalul asta. Prin 2003, si chiar asa se cheama – Festival Express.
Partea draguta e ca a fost anul trecut la Tiff, si, cum suna super-interesant (a si fost), era in aer liber (pure hippie style), m-am dus sa-l vad. Public format in majoritate din tineri. Nu toti erau chiar de facultate, dar, in orice caz, media de varsta cam 25 de ani.
A doua zi, insa, ziarul festivalului trambita glorios: publicul, format din nostalgici ai anilor ’60 care doreau sa isi aminteasca de vremea tineretii lor...
Huh?

poza de aici

pa-ra-pa-pa-ra-pa-pa-pai..

2006-05-12T00:50:00.000+03:00

...-pa-paris!

Apres la classe. Grup italian. Love it!
Imi aminteste de Merzhin.
poza de pe http://www.apreslaclasse.it/

la passacaglia della vita

2006-04-28T03:05:00.000+03:00

plimbandu-ma prin fnac... dupa-amiaza de primavara, carti, cd-uri. curioasa ce au “in ascolto”, ma duc la sectiunea baroc (one of the favourites).
vad CD marcat cu “colpo di fulmine –la preferenza del venditore”. [hm, ce-o fi asa de fantastic?]
iau castile, le pun in urechi, apas pe buton. Nimic.
Dau mai tare. Nimic.
Astept. Dupa 3-4 secunde mi se inmoaie picioarele. Descoperisem the saddest, and yet the most beautiful music in the world (Ishiguro ar trebui sa auda chestia asta, ca sa nu mai caute). sunet de catifea aurie. cantat de Marco Beasley - cea mai placuta voce masculina pe care am o auzisem. stefano landi - passacaglia della vita.
Se termina. Pause. Previous track. Play
Se termina din nou. Idem.
A 4-a ascultare. Still couldn’t believe my ears. Colpo di fulmine indeed...
Dupa o ora (Doamne, cum de nu m-au dat afara astia din magazin???) las castile.
It made my day. Aprilie 2004.

Am gasit la ascultat. L-am dat la ascultat lui taica-meu. Zice ca e naspa.
Later edit: mah, si cand ma gandesc ce bina suna urmatorul album al celor de la L'Arpeggiata, cu niste bergamasche si follie asolut geniale, si o melodie -combinatie intre ciaccona baroca si jazz...

Devendra mood

2006-04-26T00:45:00.000+03:00

Cand, intr-o librarie fiind, am vazut ca se pregateste un concert cu un barbos cu nume de indian, picat parca de la woodstock (hello!!! It’s been 30+ years!), cantand la chitara cu o voce mai fragila decat te asteptai la cum arata...

Ma rog, sa revenim, cand am vazut ca se pregateste concertul, nu credeam ca am sa fiu impresionata. Si totusi am fost.

Nu e chiar genul de muzica pentru care fac o pasiune, dar imi pare bine sa ascult folk de buna calitate. Spre deosebire de folk-ul de la noi, pervertit de Mari Talente gen Ducu Bertzi.

Muuuuuuch later edit: pe wikipedia scrie ca Devendra canta un gen numit freak folk! ce tare!